Catatonia: semnificatie, simptome, cauze si tratament

Catatonia este un sindrom care poate depinde atat de patologii organice, cat si psihice, caracterizat in mod obisnuit prin mutism, stupoare, refuz de a manca sau de a bea, postura si excitare sau hipokinezie. Desi catatonia a fost asociata cu schizofrenia de-a lungul secolului al XX-lea, afectand astfel primele editii ale manualelor majore de diagnostic, ea este adesea cauzata de tulburari afective si boli medicale sau neurologice.

Cu acest articol vom incerca sa descriem cat mai bine aceasta boala complexa, explicand-o intr-un mod simplu si inteles pentru toata lumea, inclusiv pentru nespecialisti, fara a neglija referintele teoretice si stiintifice importante si necesare. Vom vedea semnificatia, simptomele, cauzele si tratamentul catatoniei .

Pentru a intelege mai bine catatonia, trebuie sa ne intoarcem la 1874, cand psihiatrul Karl Kahlbaum a inventat termenul (katatonie) detectand-o la pacientii cu patologii medicale grave, tulburari psihotice si de dispozitie: pentru medicul german era, de fapt, o tulburare cu manifestari comportamentale si motorii precum negativismul, mutismul, imobilitatea, rigiditatea, manierele sau stereotipiile, insotite de simptome afective, cognitive si autonome (Luchini et al., 2015).

Mai tarziu, alti psihiatri precum Kraepelin si Bleuler au redefinit catatonia ca un subtip de dementa praecox (Kraepelin, 1919) si schizofrenie (Bleuler, 1911), definitie care a influentat intreaga clinica a secolului XX pana in anii 1980 si 1990. studiile au sugerat ca sindroamele catatonice ar putea fi implicate si in tulburarile afective si in diferite afectiuni medicale, cum ar fi metabolice, endocrine, neurologice, reumatologice si infectioase (Luchini et al., 2015).

Noi descoperiri si dovezi stiintifice care i-au convins pe autorii celor mai recente versiuni ale celor mai importante sisteme de clasificare a diagnosticului sa-si schimbe focalizarea catre catatonie (Luchini et al., 2015). In special, Clasificarea Internationala a Bolilor (ICD-10) a adaugat posibilitatea diagnosticarii unei „tulburari catatonice organice” (F06.1), in timp ce cu cea mai recenta si a cincea editie a DSM (manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor). tulburari psihice ale Asociatiei Americane de Psihiatrie) sindromul a capatat in sfarsit o autonomie descriptiva, putand sa apara astfel in cadrul altor tulburari (psihotice, depresive, medicale etc.).

Catatonia este un sindrom caracterizat printr-un tablou clinic bine definit, desi se manifesta cu semne si simptome extrem de variabile (Luchini et al., 2015). Are un curs stabil si nu malign asa cum se credea in trecut, descrisa de mai multi cercetatori ca fiind o tulburare general ciclica, cu episoade de excitare, depresie si psihoza (Luchini et al., 2015).

Sa vedem apoi criteriile descriptive ale MDE-5 (APA, 2013), pentru care catatonia este definita prin prezenta a trei sau mai multe dintre urmatoarele simptome:

• Catalepsia , o pierdere momentana a mobilitatii, voluntara si involuntara, si a senzatiilor in organism.
• Flexibilitate ceara , un raspuns scazut la stimuli si o tendinta de a ramane intr-o postura stationara.
• Stupoare , o lipsa a functiei cognitive critice si a nivelului de constiinta.
• Agitatie , nu influentata de stimuli externi.
• Mutism , un raspuns verbal minim sau deloc (nu se aplica cu afazie).
• Negativism , adica a se opune sau nu raspunde stimulilor sau instructiunilor externe.
• Postura , o mentinere spontana si activa a posturii impotriva gravitatiei.
• Manierisme , adica caricaturi bizare ale actiunilor obisnuite.
• Stereotipii , cum ar fi miscarile repetitive, frecvente, fara obiective.
• Grimase .
• Ecolalia , adica repetarea cuvintelor rostite de o alta persoana.
• Echopraxia , imitatia miscarilor facute de o alta persoana.

Autorii manualului au luat in considerare toate ipotezele si sugestiile propuse in domeniul catatoniei in ultimele doua decenii, depunand un mare efort pentru a imbunatati utilitatea si aplicabilitatea diagnosticului clinic al catatoniei (Luchini et al, 2015). Intr-adevar, pentru un posibil diagnostic al catatoniei conform MDE-5 (APA, 2013), avem:

• Catatonia din cauza unei stari medicale generale.
• Specificator „cu catatonie”: schizofrenie, tulburare schizoafectiva, tulburare schizofreniforma, tulburare psihotica scurta, tulburare psihotica indusa de substante.
• Specificator cu o alta tulburare mintala (de exemplu, tulburare de neurodezvoltare, tulburare bipolara, tulburare depresiva majora, alte tulburari mintale).
• Tulburare catatonica NOS (nu se specifica altfel).

Cauzele exacte ale catatoniei nu sunt inca pe deplin intelese: prevalenta epidemiologica este necunoscuta, dar catatonia cauzata de o afectiune este considerata a fi comuna, desi cel mai probabil este un sindrom subdiagnosticat de catre psihiatri si alti medici (Daniels, 2009). Reinnoirea interesului pentru catatonie a condus la o aprofundare a cunostintelor despre bazele neurobiologice ale fenomenului, desi acestea sunt inca insuficiente pentru formularea unei interpretari fiziopatologice complete a tulburarii (Bartolommei et al., 2012).

• Leziunile diferitelor regiuni ale creierului au fost asociate cu dezvoltarea manifestarilor catatonice, dar subiectii cu leziuni cerebrale focale localizate in aceste locatii dezvolta rareori un sindrom catatonic (Bartolommei si colab., 2012).
• Simptomele catatonice sunt frecvente in combinatie cu bolile neurologice care afecteaza pe scara larga sistemul nervos central, fapt care pare sa sustina ipoteza ca catatonia este rezultatul disfunctiei circuitelor neuronale cu participarea mai multor structuri, mai degraba decat al modificarilor focale ( Bartolomei et al. al., 2012).
• In plus, disfunctia mai multor sisteme de neurotransmitatori a fost, de asemenea, implicata in patogeneza simptomelor catatonice: deoarece interventiile farmacologice actuale modifica acidul y-aminobutiric (GABA)-A, glutamatul si sistemele dopaminergice, se considera ca dereglarea fiecaruia dintre acesti neurotransmitatori. sistemele pot fi implicate in catatonie (Daniels, 2009).

Odata diagnosticata, catatonia raspunde la tratamente specifice, desi, datorita corelarii sale cu schizofrenia, a indus utilizarea potential daunatoare a antipsihoticelor (Luchini et al, 2015). In ciuda evolutiei din ultimii ani a cunostintelor despre psihopatologia si neurobiologia catatoniei, totusi, multe probleme legate de definirea diagnosticului si localizarea acesteia in asistenta medicala raman nerezolvate, o persistenta a incertitudinilor care au repercusiuni asupra practicii clinice zilnice (Bartolommei et al. , 2012).

Pacientul catatonic trebuie sa fie asistat de o echipa de specialitate multidisciplinara si integrata , iar managementul corect al sindromului necesita, inainte de toate, identificarea si tratarea oricarei afectiuni medicale (internist, neurologic, toxic) responsabila de tabloul clinic, impreuna cu masuri si sprijin adecvat pentru reducerea morbiditatii si mortalitatii, asociate cu imobilitatea si malnutritia, adesea prezente (Bartolommei et al., 2012). Daca nu este recunoscuta imediat, catatonia poate fi complicata de boli somatice grave, inclusiv malnutritie, infectii, contracturi musculare, ulcere de presiune si tromboembolism (Luchini et al, 2015).

Pentru a evita complicatiile

1. Primele masuri de prevenire a posibilelor complicatii medicale sunt tratamentul anticoagulant cu heparina subcutanata , cateterismul urinar si ingrijirea medicala adecvata (Bartolommei et al., 2012).
2. Trebuie sa tinem cont de faptul ca pacientii catatonici refuza in general sa se hraneasca si pot experimenta o stare severa de malnutritie si deshidratare: intr-un astfel de caz, sunt necesare hidratare si hranire adecvate (Bartolommei et al., 2012).

Pentru a trata simptomele

In prezent, tratamentul electiv al simptomelor catatonice este:

• administrarea de benzodiazepine intravenoase : benzodiazepina cel mai frecvent utilizata este lorazepam, cu care s-au raportat rate de remisie catatonica de 70%;
• efectuarea unui ciclu de terapie electroconvulsiva (ECT): terapia electroconvulsiva pare eficienta la 85% dintre pacienti (Bartolommei et al., 2012).

Dat fiind efectul lor sinergic, cele doua tratamente pot fi utilizate impreuna, desi doza de benzodiazepine ar trebui redusa, deoarece acestea pot creste pragul convulsivant (Luchini et al, 2015). Cercetari recente recente au publicat cateva si putine date pozitive privind tratamentele cu agonisti GAbA-A (Zolpidem) si antagonisti NMDA (memantina, amantadina) (Luchini et al, 2015).